Opinii

Sorin Antohi:”BREXIT: din utopie, prin ucronie, spre istorie”

Publicat de Contributori

Acronimul GREXIT a fost rapid consacrat de uzul curent la începutul acestui deceniu, marcînd, dincolo de eventuala ieșire (temporară sau nu) a Greciei din Zona Euro, posibilitatea contracției unei entități ce părea sortită numai expansiunii: Uniunea Europeană. În sens strict, dincolo de discursurile  înaripate ale celor interesați, acea entitate era macroeconomică — o excepție fericită de la regula de fier a Mîinii Invizibile, căreia îi era arondat în schimb din rațiuni lup-moraliste tot restul planetei. Dar repercusiunile micșorării sale, fie și pe termen scurt, ar fi fost inevitabil sociale și (geo)politice. Mai mult: etico-morale, cultural-antropologice, filozofice. După cum se știe, moneda unică era deopotrivă simbolul și instrumentul unei întreprinderi ambițioase, care viza pe termen lung edificarea unei Europe în care diferențele principale dintre statele naționale — legate de istorie, identitate colectivă instrumentală și suveranitate — urmau să dispară, iar diferențele (aparent) secundare – stil de viață, mentalități, culturi și subculturi – trebuiau să le ia locul, în numele unui multiculturalism hedonist-consumist, postmodern și postistoric.

Tot ce ținea de statul național era pernicios, primitiv și (potențial) criminal, în vreme ce nivelul subnațional părea să ilustreze perfect triada platonică: Adevărul (tradițiile naționale sînt inventate, pe cînd cele locale și regionale sînt autentice), Binele (majoritățile sînt inerent hegemonice, deci abuzive, rele, pe cînd minoritățile, văzute – precum în Statele Unite – ca oprimate, subalterne, subversive, sînt bune și atunci cînd ajung, tocmai din pricina majorității, la abuzuri simetrice), Frumosul (Small is beautiful!). Și mai bun era considerat însă nivelul transnațional, la care celelalte două își puteau rezolva contradicțiile interne, iar toate negativitățile deveneau pozitive. Asta ne aduce mai aproape de triada platonică, în care Binele (sau Forma Binelui) s-ar defini mai riguros ca Bunătate Morală, Justiție. De pildă, chiar șovinismul regional secesionist putea fi disciplinat/domesticit prin devoluție, subsidiaritate, drepturile omului (la origine individuale, nu colective), iar în situațiile mai puțin tensionate prin acordarea unor privilegii în mare măsură simbolice, ca denumirile protejate pentru produsele agro-alimentare. Sigur, mai rămîneau micile lupte pentru monopolul asupra unora dintre acestea, de la brînza feta la palincă, dar asemenea diferende minore semnalau tocmai reducerea competiției mimetice la nivel de iarmaroc etno-bio, turism etno-cultural și supermarket, acolo unde costurile violenței circulare se exprimă în bani de coșniță. Cu alibiuri tot mai ipocrite, o himeră birocratică din care viziunile pionierilor paneuropenismului fuseseră metodic eliminate era prezentată cetățenilor ca utopie politic corectă, replică europeană a teoriei administrației americane despre sfîrșitul istoriei (promovată în urmă cu mai mult de un sfert de secol prin scrisul lui Francis Fukuyama).

Începuse fabricarea unei memorii comune edulcorate, dominate de noțiunile de contact și transfer (întotdeauna reciproc!), iar vulgata istoriografică oficială, care cobora progresiv de la Bruxelles în manuale, expoziții, muzee și schimba chiar cercetarea științifică, era epurată de orice element care ar fi amintit conflictele trecute și rivalitățile prezente. Paradigma Studiilor Europene venea să consfințească această viziune utopică asupra Uniunii Europene, iar milioanele de “mobilități” (turismul vag intelectual al elevilor, studenților și profesorilor), festivaluri și alte vaste acțiuni de masa urmăreau să fabrice conștiința de sine și identitatea colectivă a cetățenilor utopiei UE, adevărați novi homines. Cu vorbele lui Aldous Huxley, se construia a brave new world. Din păcate, nici alte referințe ale utopismului britanic nu dispăruseră, de la Morus la Orwell.

De la utopie la ucronie

Cînd dezbaterea despre GREXIT era la apogeu, lumea a început să vorbească și de BREXIT. Wikipedia datează precis, deși prudent, prima ocurență a termenului — 15 mai 2012 –, înregistrînd și forma sa alternativă la fel de stîngace, acum uitată, BRIXIT. În acest caz, miza discuției a fost de la început considerabil mai mare decît cea a discuției despre GREXIT. Dacă ieșirea eventuală a Greciei din Zona Euro le era tuturor aproape indiferentă, nefiind — în cel mai negru scenariu — decît un remediabil accident de parcurs, ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană însemna sfîrșitul unei utopii, trecerea de la logica de tip Big Bang a extinderii la cea de tip Big Crunch a contracției. Ambele fenomene cosmice evocate metaforic, altminteri construcții teoretice controversate, ne pot fi și ele indiferente, fiindcă nu ne angajează viețile prea trecătoare, nici pe cele ale națiunilor noastre, nici măcar Istoria. Dinamica Uniunii Europene ne afectează însă direct, aproape de azi pe mîine. Mai întîi, imaginarul Uniunii Europene nu mai poate fi același după BREXIT, iar acest fapt social total (imaginarul e creator de istorie!), o schimbare profundă care marchează sfîrșitul utopiei europene, e mai chiar mai grav decît schimbările efective, fiindcă prefigurarea și negocierea acestora din urmă depind de el.

Astfel, în urma deceniilor de echivalare orientalistă (propagandistică și mediatică, dar cu efecte decisive asupra deciziilor birocratice) a Uniunii Europene cu Europa (sau, în orice caz, cu țările care meritau acest nume colectiv eminamente pozitiv, indiferent de ce vom fi învățat la orele de geografie “clasică”), geografia simbolică a Europei, organizată după secolul al XVIII-lea ca diagramă civilizațională, ca slippery slope orientată preponderent de la (Nord-)Vestul civilizat la (Sud-)Estul barbar, făcuse aproape de neconceput existența unei țări normale (cu instituții normale, oameni normali etc.) înafara UE, acest spațiu privilegiat al elecțiunii istorice. În cel mai fericit caz, se puteau admite excepții utile (Elveția, pitoresc și discret paradis fiscal) sau un fel de membri viitori care fac nazuri (ca Norvegia). Mai mult, extinderea UE păruse unora (în special celor admiși mai tîrziu în club) o promovare, o emancipare, chiar o izbăvire. Pe 1 ianuarie 2007, de exemplu, românii păreau a fi intrat brusc, poate fără să simtă că li se cuvine, poate bucurîndu-se că i-au păcălit pe cei de la Bruxelles, într-un univers paralel în care totul părea posibil, de la lepădarea de stigmatul etnic la prosperitatea economică automată. Dar acest spațiu utopic, chiar cucanian  (Cucania: tărîmul imaginar în care bunăstarea e universală și gratuită, locul din care munca și nefericirea sînt absente), în care românii încearcă încă, după un deceniu, să-și afle un rost (mai ales prin emigrare), își vădește prin BREXIT limitele pentru toată lumea, nu doar pentru cetățenii de rangul doi. Limite nu doar istorice, ci și conceptuale, chiar ontologice.

Reiau aici, din motive euristice, o analogie pe teren românesc pe care am făcut-o la o conferință recentă: cînd România Mare apărea pe harta Europei, după Trianon, noul stat era un fel de ilustrare a argumentului ontologic — o Românie mai mare decît România Mare nu putea fi gîndită. În versiunea originară a argumentului ontologic, Sf. Anselm din Canterbury susținea că Dumnezeu există fiindcă nu putem gîndi ceva mai mare decît El (id quo maius cogitari nequit), iar această entitate supremă nu ar fi perfectă/supremă dacă nu ar exista decît în mintea noastră. Am analizat în cartea mea Utopica. Studii asupra imaginarului social (1991, 2005) această argumentație în legătură cu utopia, urmărind nuanțele, criticile și refutările sale, de la Gaunilon din Marmoutiers (care o leagă de insula perfectă, toposul…utopiei) la Descartes, Leibniz, Kant, Collingwood și Ryle. Discuția se aplică perfect României Mari, un concept fluid, negociat mereu între realitate și gîndire – ca utopia –, nu doar între viață și vis – ca himera. Un concept mereu aflat sub semnul istoricității, deși unii îl așază cu exaltare sub specia eternității, construind o memorie socială falsă (cel puțin parțială, dar în general și părtinitoare) pentru o realitate istorică mult mai complexă.

Cred că putem extinde analiza și la UE. “Europa Mare” aparține acum trecutului. Și nu fiindcă nu mai putem gîndi o extensie semnificativă a UE, nici un joc de sumă nulă (cu alte cuvinte: unii pleacă,  alții vin) – după pretinsul puci ratat din 2016, admiterea Turciei nu mai poate fi evocată nici măcar ipocrit; Rusia are opțiuni mult mai interesante, pe care Putin urmărește cu un cinism suprem în fața unui Occident perplex și neputincios; Balcanii de Vest ar agrava crizele actuale, nu le-ar atenua –, ci fiindcă acum e mai presantă despărțirea de Marea Britanie. Iar aceasta e o provocare absolută. Nici suveranismele resurecte în unele țări occidentale (vocale mai ales în Franța, fiindcă în Germania ele sînt imediat taxate nu doar de naționalism extremist, ci de-a dreptul de nazism), nici eventualele separatisme (puternice în Spania și Marea Britanie, ele inspiră și forțe politice din Italia, România, Ungaria), nici criza migranților, nici eșecul politicilor UE în mai toate domeniile nu reprezintă amenințări mai mari la adresa utopiei UE – EUtopia, ca să fac o ironică aluzie rapidă la Morus. BREXIT este, dincolo de tot ce știam despre tensiunile tradiționale între proiectele paneuropene și insularitatea rebelă a britanicilor (divulgată mereu de Charles de Gaulle, cel care a oprit intergarea Marii Britanii în organismele comunitare pînă la ieșirea sa din scenă), un punct de la care nu ne mai putem întoarce. Avem proba că Împăratul e gol. Și pe dinafară, și pe dinăuntru. Tot eșafodajul UE, învăluit în cețurile unui discurs triumfalist omniprezent, redactat în cea mai clasică limbă de lemn și reprodus de clientele vorbărețe și lacome (chiar dacă nu la fel de generos retribuite ca birocrații), de la ONG-uri la rețele cultural-artistice și academice, se arată chiar mai fragil decît îndrăzneau să spere euroscepticii.

Cu BREXIT, părăsim utopia – acest “exercițiu asupra posibilelor laterale” (Raymond Ruyer) și intrăm pentru o vreme (cîteva luni? cîțiva ani?) pe terenul ucroniei: imaginarea unor istorii alternative (cel mai adesea catastrofale, mereu contrafactuale), plasate mai ales în viitor. Totul e acum deschis speculației, iar gazetele ne livrează în fiecare zi o sumedenie de noi ucronii. De exemplu: Marea Britanie se va rupe în diverse părți componente; nici nu va ieși cu adevărat, fiindcă un juriștii și politicienii pot găsi un modus vivendi pe plan politic, de securitate, economic și legislativ, fie că BREXIT se aplică, la capătul celei mai mari confuzii legislative din istoria regatului insular, fie că nu; Marea Britanie, în lipsă de Commonwealth (defunct, dincolo de unele ritualuri nostagice), se va apropia de Statele Unite, cu care împarte mai multe trăsături decît cu UE (societate profund inegalitară – cu clase sociale vestigiale în Marea Britanie, cu discriminări și segregări multiple pe ambele țărmuri ale Atlanticului –, mercantilism, poziționare pe piața financiară globală etc.); Marea Britanie se va refonda ca nouă și modernă (con)federație, eventuală inspirație pentru UE, unde subsidiaritatea, cîndva invocată la fiecare pas, a fost înăbușită de centralismul birocratic prin care marile puteri, manipulînd cîteva state-client, obțin ce vor, ba chiar așteaptă și recunoștința păgubașilor (a se vedea politica de austeritate impusă astfel de Germania); Marea Britanie va deveni un actor și mai activ pe teritoriul UE, în avantajul ambelor părți, oarecum în sensul în care Utopia imaginată de Morus acum 500 de ani nu se izolase de continentul său după tăierea istmului, ci dimpotrivă, intervenea economic și militar în interesul său și al aliaților săi. Și așa mai departe. Las autorilor de forecasting și mai ales de science fiction (domeniu mult mai interesant și mai imaginativ, uneori chiar mai rațional) plăcerea de a continua aceste exerciții ucronice.

De la ucronie la istorie

Așa cum arătam, întoarcerea la utopie este cu neputință. Și UE, și Marea Britanie trebuie să revină în istorie după această perioadă ucronică, acest intermezzo agitat și indecis, oricît ar trage de timp și orice tertipuri (para)legale ar inventa.

Iar asta chiar nu este o veste bună.

Procesul de redescoperire, reconceptualizare și rearticulare normativă a valorilor, interacțiunilor, cauzalităților, libertăților și determinismelor, contingențelor și diverselor forme ale capacității de acțiune autonomă (agency) va fi îndelungat și dificil. După o experiență a maximei flexibilități, nimic nu va mai fi solid și stabil, aproape de la sine înțeles, ca acum. Atît în Marea Britanie, cît și în Europa. Fiindcă și UE traversează o etapă ucronică. Vor mai vrea să plece și alte state? Chiar unele mari? Vor mai cere și alții excepții esențiale, reclamînd un mecanism de opting out, eventual unul mai radical? Vor mai vrea altele să adere? Cît de departe vor merge acum statele eurosceptice, cum ar fi Țările de la Vișegrad, sau cele cu mai mult aplomb în discuțiile la vîrf, ca Austria (unde alegerile prezidențiale, tergiversate din motive incedibile, ar putea fi cîștigate de un adversar al UE) și Polonia?

Întoarcerea la istorie e problematică pentru întreaga UE. Fără Marea Britanie, e vorba pur și simplu de o altă organizație. Pe toate planurile: economic, militar, financiar, demografic, academic etc. Și nimeni nu știe dacă nu cumva harta UE nu se va micșora în continuare pînă aproximativ la dimensiunile Imperiului carolingian, pentru a include în esență Germania, adevăratul hegemon, și Franța, garantul ei moral. Axa Berlin-Paris e un aranjament reciproc avantajos, bazat pe Realpolitik. Apropierea fățarnică dintre cei doi inamici tradiționali îi apără pe nemți de suspiciunea unei continuități, fie și numai memoriale, cu Al Treilea Reich. Iar Germania plătește, începînd cu agricultura franceză, ce altceva să facă? Dar, chiar cu tot cu statele-satelit, aflate mai ales în Vest (în Est, numai România pare mereu gata să voteze ceva, indiferent ce i se cere), Germania și Franța au încă serioase probleme în armonizarea poziției lor comune cu cea a Italiei, de pildă. La sfîrșitul lui august, întîlnirea la vîrf a liderilor celor trei state pe insula Ventotene (cea mai îndepărtată dintre cele aflate în Golful Neapole) a eșuat într-o manieră ridicolă: nici dinamica paneuropeană a lui Altiero Spinelli nu a fost cîtuși de puțin relansată, cu tot planul de a face din fosta închisoare Santo Stefano un centru de formare politică și civică pentru tineri (cunoscînd locul, izolat și îmi vine greu să-l disociez practic de destinația lui sub Mussolini), nici măcar un compromis în chestiunea migranților nu a fost convenit.

Reacția celor rămași în Uniunea Europeană la BREXIT, dincolo de ridicările de ton și gesturi simbolice ratate, trebuie să fie ceva mai substanțială. Dar cine s-o gîndească? Și, mai rău, cine s-o aplice în practică? În orice caz, primele luni care s-au scurs de la referendumul fatidic nu au adus niciun semnal rezonabil de speranță. Chiar dacă nici Marea Britanie nu prea știe încotro o apucă, Uniunea Europeană ar trebui să se concentreze mai repede, să-și revină din șocul întoarcerii la istorie și să producă strategii, nu ucronii. O nouă utopie, cum am tot spus, nu mai este o propunere decentă.

Concluzii

Istoriografia clasică ne-a obișnuit să gîndim în termenii unei istorii ciclice (corsi e ricorsi, incrementa atque decrementa etc.), lineare (Providență, Progres, Hegel citit de Kojève, Marx etc.), spirale (Hegel, citit în termenii săi). Epoca postmodernă ne-a revelat însă posibilitatea unor regimuri de istoricitate hibride, cu spații-timpuri incomensurabile, oarecum asemănătoare cu turbulențele impenetrabile ale materiei, pe care nici măcar modelele cuantice de astăzi (nu numai cele de acum aproximativ un secol) nu le pot reprezenta (necum explica!) statisfăcător. Prin urmare, trebuie să așteptăm senin viitorul, abținîndu-ne de la fantasmarea unor viitoruri posibile detaliate și de mare amplitudine. Cel mult, putem extrapola competent și creativ ceea ce știm despre trecut și prezent. Iar pe această bază nu cred că avem de așteptat ceva mai plauzibil decît disoluția Uniunii Europene. Nu imediat, ci la capătul unei lungi perioade haotice și disfuncționale, trăită sub spectrul schimbărilor politice (deplasarea spre Dreapta extremă, însoțită de o contrareacție anarhistă a Stîngii radicale), societale (fragmentare, creșterea inegalităților, dezafectare, anomie, înlocuirea unei mari părți a populației cu migranți anti-occidentali și inasimilabili etc.), de mediu, culturale, spiritual-religioase (în cadrul tuturor acestora, migranții și descendenții lor vor avea o importanță decisivă), totul în condițiile pierderii de către UE a unui rol credibil de putere globală, pe fondul încetinirii creșterii economice și al viitoarelor crize. Pentru noi, românii, profitori periferici și fără orizont, vestea e proastă. Pentru alții, care-și vor redescoperi și reîntemeia națiunile după experiența UE, s-ar putea să fie o veste bună. Dar nu de la început, nu fără crize și, cine știe, poate nu fără catastrofe.

Prin BREXIT, UE redevine o putere continentală. Prezența ei pe mări și oceane se reduce simțitor, iar geografia ei simbolică și construcția ei geopolitică se schimbă radical. Germania, ajunsă după Al Doilea Război Mondial literalmente în Occident, pare că se întoarce spre Mitteleuropa, baza sa istorică tradițională, dar tocmai cînd aceasta devine, cum vedem foarte clar, anti-EU. Prin urmare, Germania va trebui să se facă acceptată așa cum este (și a fost), nu ascunzîndu-se sub retorica UE, în care nimeni nu mai crede. Celelalte state UE trebuie, în același sens, să se regîndească după BREXIT. Fiecare pe cont propriu. Eventual, potrivit unor axe mereu schimbătoare, avînd ca rezultat geometrii geopolitice variabile fără memorie, de tip orwellian.

Ipocrizia tradițională a statelor suverane a devenit fățărnicie moralistă și politic corectă, după ce vreme de milenii fusese o manieră amorală de a traduce în limbaj diplomatic interesele cele mai puțin negociabile. Chiar Realpolitik e un eufemism pentru ceea ce autorii antici, Macchiavelli sau Carl Schmitt defineau drept interese și prerogative legitime ale statului, de la minciuna de stat la violența contra propriilor cetățeni/supuși, de la apărarea frontierelor la extinderea lor oportunistă în detrimentul unor inamici sau foști aliați. Dar dacă nici în cancelarii, nici în media, nici în universități, nici în alte sectoare ale sferei publice conversația lucidă și francă, abordarea frontală a problemelor reale nu mai sînt cu putință, sfîrșitul unor proiecte complexe ca UE este inevitabil.

Și pe deplin meritat – în cazul în care cineva mai are nesăbuința de a aplica istoriei o grilă etico-morală în loc de a o aborda frontal și curajos, ca pe o stihie. Mai blînd spus: ca pe o realitate, nu ca pe o fantasmă.

(București, 2-3 noiembrie 2016)

„Brexit: din utopie, prin ucronie, spre istorie” a apărut inițial în Sorin Bocancea (coord.), Europa după Brexit, Iași, Adenium, 2016, pp. 5-13.

Autor: Sorin Antohi

Autorul și Infopinia mulțumesc domnului Sorin Bocancea și Editurii Adenium pentru permisiunea republicării acestui text.

Rubrica “ Opinii” se dorește a fi o agora a dezbaterilor de idei, singurele condiții fiind argumentele pertinente și decența limbajului. Așteptam informații și opinii de la cititorii noștril pe adresa de e-mail  redactie@infopinia.ro.

Lasa un comentariu