Opinii

Sorin Antohi:”Diasporele României”

Publicat de Contributori

O introducere

“să-l scot din țara aceasta și să-l duc într-un pămînt roditor și larg,

în țara unde curge lapte și miere” (Ieșirea, 3,8)

Demersul meu din aceste rînduri este introductiv și schematic, menit în primul rînd să ofere minime repere istorice și conceptuale pentru o dezbatere publică. Foarte succint, trec în revistă cînd este cazul și elementele necesare pentru o eventuală inversare a tendinței de emigrare masivă din România. O tendință consolidată în ultimii 27 de ani, care include plecarea oamenilor inteligenți și instruiți (brain drain), dar poate fi mai bine definită ca exod. Nu în sensul biblic sugerat de motto – căutarea prioritară a mîntuirii și, în așteptarea ei, dobîndirea unei relative prosperități cu origini transcendentale — ci într-un sens intramundan, promis și apoi garantat de sistemul filozofic și juridic al modernității, acela de căutare liberă a prosperității înțeleasă ca drept uman. Acest exod modern s-ar putea numi body drain. Nu numai fiindcă orice creier, mai mult sau mai puțin înzestrat, e parte a unui corp, dar fiindcă astfel se sugerează mai net consecințele demografice complexe (și, legat de ele, consecințele antropologice, economice, culturale etc.) prezente și viitoare ale unui fenomen social total.

Poate exista brain/body (re)gain? După cum citim – cu sau fără prefixul din paranteze – cuvîntul (re)gain, există trei posibilități: (a) regain, ceea ce înseamnă să revină chiar cei care au plecat, după o perioadă mai lungă sau mai scurtă, eventual cît mai pot/vor să fie activi în România (Ithaca regăsită); (b) gain, ceea ce înseamnă imigrație netă a unor etnici străini (discuția devine importantă, chiar urgentă, pe fondul marii migrații transcontinentale din 2015-2016), “întoarcere” a descendenților celor emigrați (după milenii, au făcut-o evreii; după secole, germanii; aici trebuie incluși descendenții familiilor în care doar unul din părinți ori bunici/strămoși este român; dreptul de întoarcere astfel statuat sau implicit este în fond teritorial si eventual civic, nu etnic, deci îi include și pe cei cu rădăcini, chiar parțiale, evreiești, germane, rrome etc. care au trăit pe teritoriile românești, fie că au fost cetățeni, fie că nu), ori atragere a unor români/aromâni/vlahi din țările vecine (nici asimilarea lor la noi nu e însă automată); (c) combinația celor două posibilități anterioare.

Să ne oprim puțin la situația (a), regain, numită în literatura de specialitate remigrare. Istoria ne dă multe exemple de regain, mai ales după căderea unor dictaturi, după deteriorarea condițiilor în țara de adopție, după ameliorarea celor din țara de origine. Cîteva cazuri celebre: remigrarea germanilor după Al Doilea Război Mondial, a spaniolilor după restaurarea monarhiei, a comuniștilor greci după căderea regimului Coloneilor ori a anticomuniștilor chilieni după asasinarea lui Allende. Textul de față are un motto biblic care este tocmai o promisiune mobilizatoare a remigrării motivate spiritual și reprezentate persuasiv în registru paradisiac/utopic, dar a ajuns să semnifice și întoarcerea pe teritoriile strămoșilor a unor descendenți îndepărtați. Acest motto e numai parțial valabil pentru migranții români. Nu cred că există un echivalent cultural/spiritual românesc actual al Psalmului 137 (dorul de casă al evreilor aflați în exilul babilonian și proiectul întoarcerii la Ierusalim). Totuși, așa cum și evreii moderni, chiar seculari, au ajuns să spună la sfîrșitul sederului “Anul viitor în Ierusalim!” într-un sens mai mult familial-turistic, migranții români s-au obișnuit să vină acasă de Paști și de Crăciun, precum și în august, luna de concedii în Occident. Cumva, navetează (în spațiul real și în cel virtual) între baștină și noua patrie. Mă întreb însă ce se va întîmpla peste o generație sau două. Nu știu dacă se va spune vreodată “Anul viitor la București!”

Dumitru Sandu a folosit noțiunea biblică de exod ca metaforă a așa-zisei Tranziții, vorbind însă de un Exod fără Moise (v. Spațiul social al tranziției, Polirom, 1999). Cine va fi noul Moise al românilor? Cine-i va aduce înapoi pe cei plecați în aceste noi vremuri de bejenie? (Sintagma a fost folosită de Sadoveanu în 1907 ca titlu pentru un roman — mai curînd o nuvelă — despre o perioadă extrem de tulbure de anomie, violență și pribegie din istoria Moldovei medievale. Nu mi se pare complet nepotrivită nici în secolul XXI.) Vorbesc desigur simbolic despre viziunea, proiectul și acțiunea lui Moise, care trebuie preluate astăzi, mutatis mutandis, de stat (Președinție, Guvern, autorități județene și locale etc.), companii (multinaționale și, cîte mai există, naționale), organizații și instituții din societatea civilă, intelectuali, Biserici etc. – de toți actorii politici, economici, sociali, culturali, spirituali. Așa cum Biblia și istoria ne învață, poate fi vorba de un proces lung, de cîteva decenii, generații, secole…

Cadrul istoric

Prin așezarea geografică și contextul geopolitic, precum și prin istoria lor puternic influențată de acestea, teritoriile românești – grosso modo, cele reunite pentru scurtă vreme în România Mare – au rămas pînă în epoca modernă și contemporană un spațiu liminar (caracterizat deci prin provizoriu, fluiditate normativă, slabă densitate și semnificativă eterogenitate a populației, precaritate instituțională) și de migrație (internă și internațională/transfrontalieră). Un fel de nexus diasporic multiplu: origine, popas provizoriu (de la ani la decenii), patrie adoptivă, chiar ostilă ori acceptată de nevoie sau din oportunism (timp de decenii ori secole) etc. Iată o temă urgentă pentru conferințe și cărți inteligente, interculturale, critice: Diasporele României. Această discuție/dimensiune trebuie să fie integrată în orice tratare a supratemei obsedante, Specificul național, sau a temei recente, deocamdată eșuată în demagogie jenantă, Proiectul de țară.

Din motive de concizie, nu mă pot opri aici decît la ultimele două secole. Dar ele sînt tocmai cele care au determinat ideile, procesele și fenomenele fără de care nu putem înțelege prezentul și nu avem cum prefigura viitorul.

Secolul XIX a fost caracterizat pe aceste teritorii de: (a) ultima fază a eterogenizării populației, printr-o imigrație masivă (în Principate, preponderent din Balcani și din Imperiul Rus, de la ultimii greci  la evrei; în Bucovina, mai ales austrieci și evrei; în Basarabia, mai ales ruși și evrei) ori sporadică (diverși agenți ai modernizării proveniți din Europa Centrală și din Occident, de la meseriași la savanți); (b) accentuarea migrației inter-regionale, care a contribuit în timp la omogenizarea populației românești (în special prin venirea în Principate și apoi în Regat a românilor din provinciile aflate în componența altor state; aromânii sînt un capitol aparte al acestei dinamici); (c) prima migrație pentru studii în străinătate și primele cazuri de brain drain (asimilarea unor etnici români în elitele meritocratice ale celor trei imperii mai mult decît vecine e un alt capitol aparte) și brain (re)gain (fenomen mai cunoscut în Generația de la 1848, dar mai util pentru noi ca model prin forma pe care a căpătat-o în generațiile ulterioare); (d) prima emigrație transatlantică (mai ales români și evrei emigrați în Statele Unite; dintre primii s-a ales mai tîrziu și prima remigrație); (e) amorsarea unui proces spectaculos de dez-eterogenizare, de integrare și asimilare a imigranților în națiunea română modernă emergentă (cine-și mai amintește astăzi că o mare parte a elitelor românești din Principate și Regat era de alte origini etnice?).

Secolul XX a cunoscut în special: (a) ultima imigrație balcanică (în special aromânească); (b) ultima fază a maghiarizării românilor din Austro-Ungaria, a rusificării celor din Basarabia, a ucrainizării celor din Bucovina de Nord și Bugeac (sovietizarea a continuat în anumite etape aceste ultime două procese, iar Ucraina post-sovietică nu l-a oprit pe cel de-al treilea); (c) asimilarea mai rapidă a etnicilor români și aromâni din statele altor națiuni titulare; (d) construcția națională din România Mare, inițial într-o direcție civică și tolerantă, ulterior într-o direcție de asimilare forțată, de eugenism și biopolitică, purificare etnică și genocid; (e) mișcările forțate de populație legate de Al Doilea Război Mondial, care includ forme mai scurte, mai lungi ori definitive de strămutare, deportare, refugiu, prizonierat; (f) legat de acestea, mișcările forțate de populație ale perioadei staliniste, de la deportare și domiciliu obligatoriu la internare; (g) migrația sat-oraș și cea inter-regională, prilejuite/cauzate de proiectul modernizării comuniste (aici intră și migrația sezonieră, deplasarea planificată sau spontană spre regiunile mai dezvoltate, repartițiile specialiștilor după absolvirea unor forme de învățămînt, mobilitatea strategică a cadrelor de partid și de stat – de la activiști la militari și milițieni/securiști — etc.), mai tîrziu legate de proiectul construcției națiunii monolitice, comunitate distopică de clone (“poporul unic muncitor”); (h) emigrația politică și economică din toată perioada, în care au fost angajate toate comunitățile etnice (o mențiune specială: cazurile de emigrare pe motive ori cu pretexte religioase); (i) emigrarea masivă a comunităților etnice minoritare, adesea pe baza unor acorduri politico-comerciale cu statele-țintă (Israel, RFG); și numeroși maghiari au emigrat în anii ‘80, dar în condiții și proporții foarte diferite, motivelor deja amintite adăugîndu-se anxietatea comunitară (pierderea identității etno-lingvistice, plauzibilă, chiar posibilă, deși numai izolat efectivă).

Prezentul

Prezentul nostru începe, potrivit unei noi mitologii istorice insidioase — practic unanimă în privința datei, dar nesfîrșit obscură și virulent polemică în privința faptelor și semnificațiilor –, pe 22 Decembrie 1989. Pentru istorici, nici secolele nu sînt întotdeauna marcate de repere strict cronologice, adesea fiind preferate cele simbolice și structurale/axiale: se vorbește de lungul secol XIX, terminat cu Primul Război Mondial, și de scurtul secol XX, încheiat în 1989/1991 cu prăbușirea majorității comunismelor de stat – fenomen global, nu doar european. Lucrurile sînt și mai complicate în privința epocilor (categorii abstracte, discutabile și contestate) și mileniilor (nu numai în cadrul discuției savante despre anul exact al nașterii Mîntuitorului ori despre milenarisme, dar chiar în cultura populară – indecisă pînă și în privința pragului Mileniului Trei, altminteri evident).

În linii mari, prezentul este caracterizat de: (a) încheierea în linii mari a emigrației germane și evreiești (care pot fi văzute și ca remigrații în durata lungă, braudeliană), avînd ca rezultat o a doua dez-eterogenizare semnificativă a populației României; prima comunitate începuse să imigreze în secolul XII, a doua devenise de la jumătatea secolului XIX, în ciuda tuturor tensiunilor și conflictelor care culminaseră în genocid, o componentă esențială a vieții sociale, economice și culturale românești; împreună, cele două comunități fuseseră mai numeroase în 1930 decît cea mai mare comunitate etnică ne-românească din România Mare, maghiarii (fostă parte a unor proiecte etno-naționale și politice concurente mai vechi sau mai noi, nu doar a unei ordini imperiale – multietnică prin definiție); astfel, cvasi-dispariția evreilor și germanilor redefinește drastic raporturile dintre români și maghiari; (b) diversificarea migrației interne (nu doar sat-oraș, ci și oraș-sat; inter-regională, permanentă ori sezonieră, potrivit noii geografii economice); (c) reapariția imigrației (de pildă, prin naturalizarea mai multor foști studenți din țări arabe și africane; prin sosirea în număr semnificativ a basarabenilor; chiar dacă mulți dintre aceștia au venit peste Prut numai pentru a obține mai repede decît acasă pașaportul românesc, ei sînt incluși în cifrele fanteziste utilizate chiar în statisticile oficiale, exploatate electoral și financiar/bugetar – folosirea României ca țară de tranzit într-un proiect migratoriu mai amplu pare o strategie de viitor și pentru alții); (d) declanșarea unor masive fluxuri migratorii noi (pentru comerț/contrabandă, studii, muncă, prostituție, delincvență etc.), tot mai ample după 1 ianuarie 2002 și 1 ianuarie 2007, ajunse la proporții și consecințe foarte importante, culminînd cu stabilirea temporară (pe diverse durate) ori definitivă în străinătate; (e) apariția unor cazuri izolate de remigrare, precum și a unei circulații mai intense, cu scopuri diverse (de la turism nostalgic la pelerinaj și la activitate economică) a foștilor cetățeni români și a descendenților acestora între România și noile patrii; (f) prăbușirea demografică a României (imprecis, chiar îndoielnic, cunoscută, descrisă și evaluată de instituțiile statului; a se vedea și în acest domeniu manipulările electorale ale datelor demografice de bază), datorată deopotrivă emigrării și scăderii natalității (cea de-a doua evoluție e spectaculoasă în mediile educate); această transformare istorică dramatizează toate problemele migrației, obligîndu-ne să discutăm deschis dacă și în ce măsură națiunea română (națiunea politică, nu etnică) poate face față provocărilor viitorului pe termen mediu și lung fără un program de imigrație.

Concepte

Sfera publică românească nu a excelat niciodată prin rigoare conceptuală. Din păcate, majoritatea celor care se exprimă public au o educație precară, deși diplomele le prisosesc. Pe Facebook și bloguri, pe Wikipedia și în scrieri diletante, oricum nu prea contează. De vreo zece ani încoace, toți românii par să scrie tot timpul, sau măcar să forțeze limitele Internetului – pe cele ale capacității umane de percepție/lectură/înțelegere/memorie le-au depășit deja — prin retrimiterea demențial redundantă, mimetică (în sensul lui René Girard, pentru care competiția mimetică e un fenomen constitutiv al comunității/societății) și autist-narcisică a imaginilor, sunetelor și textelor tuturor celorlalți! Mai trist este că mulți dintre intelectualii publici, personalitățile mediatice (în frunte cu “analiștii”), profesorii, autorii de cărți și articole în domeniul științelor sociale și umane, demnitarii și funcționarii de stat vorbesc și acționează confuz, incorect, incompetent, după ureche. Nu pot intra aici, din aceleași motive de spațiu, într-o urgent necesară analiză conceptuală a discursului public românesc. Dar fac un apel la claritate.

Trei sînt noțiunile (un termen și două sintagme) care au nevoie urgentă de clarificare și mai ales de dezbatere competentă, operaționalizare și acțiune concretă pînă la nivelul instituțiilor și politicilor publice: (a) diaspora; (b) români din afara granițelor; (c) români de pretutindeni.

Pe planul istoriei conceptuale, semanticii istorice și analizei de discurs comparate, (a) nu ridică mari semne de întrebare, un simplu tur pe Google e suficient: literatura despre migrație, studiile culturale și alte domenii interdisciplinare au consacrat o utilizare laxă a termenului diaspora, astfel încît etimologia sa elină, sensul său prim, dat tot de elini pe baza experienței lor, precum și sensurile legate de răspîndirea teritorială durabilă a evreilor și de religia lor au devenit mai curînd figurate, metafore aproape irelevante pentru uzul curent. Astăzi, toate comunitățile, ba chiar și familiile ori indivizii izolați care au părăsit cîndva o țară de baștină se (auto)numesc diaspora. Instituționalizarea academică a studiilor diasporice nu e mai puțin rabelaisian-feyerabendiană: anything goes.

Românii înșiși, după ce au folosit pînă la abuz cuvîntul “exil” (absurd după 1989, motivat numai în anumite cazuri chiar înainte de acel an), tind să adopte noua etichetă de grup, ba chiar s-o și transforme într-o mitologie a transfigurării și succesului, precum și într-o practică a pedagogiei civice și a angajării politice de la distanță. Benedict Anderson a vorbit cîndva de long-distance nationalism. Îl practică desigur și românii, în forme clanic-tribale, etnic-religioase, culturale etc., iar mai recent am văzut forme de activism civic și politic de la distanță. Astfel, mulți români își asumă apartenența la diaspora ca pe o emancipare, chiar ca pe o izbăvire (în raport cu condiția de român, frecvent văzută negativ – nu numai de străini). La limită, cei mai buni dintre români (pe multiple planuri: educativ, profesional, civic, politic, economic) se găsesc deja sau sînt pe cale să plece în diaspora. Fenomenul comportă o discuție separată. Toată dificultatea apare atunci cînd statele — de origine ori de adopțiune – intervin într-un fel sau altul. Pentru statele de adopțiune e mai simplu: imigranții nu sînt tratați în grup pe plan constituțional și legislativ. În consecință, este ilegal și să colectezi date privitoare la originile etnice ori apartenențele confesionale ale imigranților. Migrațiile masive recente și terorismul nu au modificat semnificativ – și cu rezultate concrete (de pildă, un terorist are mult de luptat pentru a fi luat în serios de instituțiile…antiteroriste) — această atitudine, o combinație de ipocrizie, cinism, idealism (naiv ori interesat, real ori mimat) și tacită sinucidere colectivă treptată (discretă tocmai pentru a fi și politic corectă, nu dramatică ori chiar tragică). Așadar, dincolo de politicile generice de integrare (asimilarea nu mai este un obiectiv legitim — ori măcar acceptabil, preferabil tribalizării prin comunitarisme vehemente — al statelor postmoderne), noțiunea de diaspora e cel mult o autoreferință a grupului respectiv, eventual citabilă public în cadrul conceptelor-cheie ale vieții publice multiculturale postmoderne. Mai complicat este să formulezi politici pentru diaspora atunci cînd vorbești în numele statului pe care aceste persoane sau înaintașii lor le-au părăsit. Pe scurt, ce drepturi și obligații au cetățenii (sau foștii cetățeni) români care au plecat în străinătate? Ce se poate face pentru ei? De către cine? De la participarea românilor plecați la procesul electoral (subiect de mare manipulare și vîlvă în 2012 și 2014, temă rapid uitată în 2016, după o experiență care contrazicea tiradele tribunilor de serviciu/Servicii) la regimul juridic și fiscal, situațiile care necesită mai multă claritate sînt foarte numeroase.

Noțiunile (b) și (c) sînt și mai problematice, în primul rînd fiindcă ele se leagă mai direct de complexul teren al drepturilor colective, în special în conjuncție cu un anumit teritoriu. Mai mult decît noțiunea (a), care este doar în mod subsidiar teritorială (mulți migranți se mută din loc în loc, din țară în țară, nu au încă cimitire ori alte locuri memoriale-simbolice-identitare în străinătate), noțiunile (b) și (c) trebuie să evite ori să eufemizeze/manipuleze abil orice referință la relația dintre teritoriu și identitatea etno-lingvistică, religioasă și culturală. Știm cu toții de ce.

Ce-i de făcut?

Înainte de orice, actorii instituționali cu rol potențial și în primul rînd cei cu obligații legale (nu doar morale, luminos patriotice) – autoritățile statului, mediul de afaceri, societatea civilă etc. – trebuie să declanșeze o discuție serioasă a problematicii evocate succint în aceste pagini (rapoarte de experți bazate și pe cercetări de teren, comisii patronate de Președinte ori Guvern, conferințe internaționale transmise pe Internet, publicații tipărite și simultan plasate gratuit în mediul virtual etc.). În doi-trei ani, aceste discuții ar trebui să genereze o strategie națională. În patru-cinci ani, măcar într-un deceniu, am putea răspunde în completă cunoștință de cauză, pe bază de fapte, nu deziderate, la întrebările ridicate de fenomen — un proces istoric nou, care trebuie abordat mai puțin emoțional (dar cu deschidere spre realitățile ambivalente ale vieții transnaționale), în primul rând ca raport dinamic între identitate și oportunitate. Știind desigur că decizia va aparține indivizilor și familiilor care trăiesc acest raport dificil, lipsit de soluții perfecte ori definitive. Și nu aparține statului, care pînă acum nu a reușit decît siropoase tirade epidictice (după Aristotel, acestea au o funcție pur festivă, îi conving cel mult pe oratori și pe cei gata convinși) ori ridicole programe de repatriere, aduse repede din condei și uitate la fel de repede, cam a doua zi după ce anunțau un iminent exod invers. Și decizia (ori analiza) nu aparține nici diverselor asociații de migranți (nu mă refer la cele fictive ori cu existență precară). Repet: în această discuție (trans)națională trebuie atrași cît mai mulți dintre cei afectați, interesați, competenți, responsabili.

Dacă nu procedăm așa, ca de atîtea ori în istoria României, vom clasa chestiunea.

Lecturi suplimentare

Bibliografia migrației postcomuniste a românilor e prea vastă pentru a putea fi recomandată aici. Totuși, o lucrare colectivă din 2009 poate fi o bună introducere tehnică în chestiune, fiindcă include referințele clasice indispensabile, teoriile de bază (aflate încă în uz), precum și valoroase studii de caz: Remus Gabriel Anghel și István Horváth (coord.), Sociologia migrației. Teorii și studii de caz românești (Polirom, 2009). Postfața mea, “Perpetuum mobile: note despre emigrația din România postcomunistă”, se găsește la pp. 289-300.

Trei alte intervenții proprii, accesibile pe Internet, pot ajuta la înțelegerea analizelor mele: două interviuri pe care le-am acordat Rodicăi Palade, disponibile la www.revista22.ro (“România în 2004: ‚marea evadare’ e în toi”, 8-15 și 15-22 septembrie 2004; „O jumătate de generație irosită”, 20-26 septembrie și 27 septembrie-3 octombrie 2005), precum și prima parte a interviului pe care i l-am acordat lui Daniel Cristea Enache, apărut pe portalul cultural LiterNet.ro în ziua de 1 aprilie 2013 (http://atelier.liternet.ro/articol/12965/Sorin-Antohi-Daniel-Cristea-Enache/Daca-nu-poti-vorbi-de-negri-arabi-indieni-chinezi-rromi-vorbesti-cum-iti-vine-la-gura-despre-romani-si-bulgari.html).

 

Post scriptum

Acest text a fost scris inițial ca introducere pentru o discuție pe tema Cum transformăm așa-numitul brain drain în brain (re)gain? Discuția a avut loc la București pe 27 ianuarie 2016, fiind inițiată, organizată și moderată de Alex Todericiu sub auspiciile clubului privat pe care-l conduce (www.export-club.ro).

Mulțumesc redacției revistei Alternanțe și domnului Eugen D. Popin personal pentru publicarea rîndurilor de față. În viziunea mea, discuția despre exilul cultural-politic, precum și despre ansamblul istoriei transfrontaliere (și chiar transnaționale) a culturii române se cere și ea încadrată sistematic în aceste repere.

București, 16 ianuarie 2016, revizuit și adăugit pe 17 ianuarie 2017

(Textul, prezentat de www.infopinia.ro în avanpremieră, este planificat pentru numărul pe februarie 2017 al revistei de cultură Alternanțe www.revista-alternante.de, München — și va fi reluat în Trivium. Revistă de gândire simbolică. Revista ieșeană este unul din partenerii strategici ai proiectului “Teoria României. Patru secole de autoscopie națională”, inițiat de mine și desfășurat sub auspiciile Asociației Orbis Tertius / A Treia Lume, împreună cu Asociația Alexandru Ioan Cuza, Institutul de Studii și Cercetări Simbolice, Direcția Județeană Iași pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național, Complexul Muzeal Moldova. Proiectul, finanțat din fonduri publice și private – românești și străine –, sprijinit punctual de alte instituții, organizații și persoane, a inclus începînd din 2013 mai multe conferințe internaționale interdisciplinare. Unele intervenții individuale au apărut deja în periodice, iar volumele colective bazate pe întîlnirile din cadrul proiectului ori legate cumva de acesta sînt în pregătire. O conferință cu tema Diasporele României va fi organizată în același spirit.)

Autor: Sorin Antohi

Rubrica “ Opinii” se dorește a fi o agora a dezbaterilor de idei, singurele condiții fiind argumentele pertinente și decența limbajului. Așteptam informații și opinii de la cititorii noștril pe adresa de e-mail  redactie@infopinia.ro.

Lasa un comentariu